Pandemia asta ne face vrând nevrând mai mult turist în țara proprie. Deoarece fix asta era perioada mea de vacanțe, mi-am propus măcar să ies prin jurul Bucureștiului să mai văd una alta.
Anii trecuți Italia – Belgia – Londra – Portugalia – Spania, anul ăsta …. Sărata Monteoru.
Întoarcere în timp
Sărata Monteoru este pe hârtie o chestie care ar trebui să fie stațiune turistică, în realitate e un sat cu reminiscențe hotelistico-comuniste, din fericire destul de puține. Nu știu unde sunt celebrele ape, că nu am văzut decât niște piscine băltoase unde fauna și flora își făceau de cap.
Conacul domnului Monteoru, cel care a înființat stațiunea, este închis și înțeleg că destul de distrus pe dinăuntru. În alte țări clădirile astea ar fi devenit punct de atracție pentru regiune, la noi le preia un ”moștenitor” și le lasă în paragină, că legea nu îi obligă cam la nimic. Toți ”moștenitorii” ăștia sunt dovada vie din punctul meu de vedere că nu contează din ce familie vii, tu poți să ai un caracter de doi lei.
Boala românului este în special gardul – cât mai înalt și cât mai închis. Conacul are un parc superb pentru un sat, dar nu poți intra în el, bineînțeles. Primăria nu poate gândi să negocieze cu proprietarul această deschidere, în schimbul întreținerii lui.
Totul e de o liniște monumentală pe acolo. Casele sunt îngrijite, cu curți frumoase, flori, animale și alte acareturi. Recunosc că îi invidiez.
Un perete de escaladă ruginit îmi spune că turiștii nu au mai trecut cam demult pe acolo.
Altfel satul arată destul de civilizat, mai ales că nu sunt oameni. Suferă de aceeași boală cronică ca toată România – nu are trotuare, așa că cine circulă circulă pe mijlocul drumului. Nu înțeleg de nicio culoare lipsa preocupării românilor pentru trotuare – frățicule, chiar pe nimeni nu deranjează în țara asta că umbli ca găina cu capul tăiat pe carosabil?!
Bă și ce păcat, dacă eram și noi mai ordonați și mai curați puteam fi Elveția estului, mă jur.
Drumurile noastre toate
Mai departe drumul trece prin pădure. Nu e nimeni, dacă vreți social distancing acolo e de mers. Sunt cărări în pădure care habar nu am unde duc, că nu sunt marcate. Nu ai vreo plăcuță care să îți spună ”bre, dacă o iei pe aici ajungi acolo”.
Problema drumurilor românești (una din ele) este că nu există refugii unde să tragi mașina. Nu nene, ori o lași în mijlocul drumului ori o tragi efectiv în pădure (dacă ai loc). Nu înțeleg de ce la noi nu se pot amenaja locuri în care să tragi două mașini, cu coșuri de gunoi civilizate.
Apropos de coșuri: dacă o iei prin pădure puțin se văd o groază de mizerii și locuri unde s-a făcut focul. Nu spun, românul este o nație extrem de nesimțită. Dar poate poate ar ajuta un pic totuși acele coșuri de care spuneam. Iar coșurile să nu fie din alea descoperite, că trag animalele din ele gunoiul. O fi atât de greu, pe bune?
Am tras deci pe drum oleacă pe dreapta și am stat vreo jumate de oră, timp în care au trecut fix trei mașini.
Arta la români
Dacă nu ești atent și mergi cu viteză poți rata tabăra de sculptură de la Măgura. Pentru cine nu știe – asta a fost o tabără pe vremea comunismului, care a ținut vreo 16 ani, de prin 1970 încoace, unde studenții și tinerii absolvenți primeau o piatră și făceau o sculptură. Cică sunt 256 de sculpturi pe un teren de 21 de ha.
Ca să se știe că nu tot ce făcea Ceaușescu era prost.
Ei bine, în orice țară civilizată așa ceva devenea ceva de care se auzea până în China și se făcea turism organizat. La noi treaba e așa: treci cu mașina, vezi stânga dreapta sculpturi, dai să oprești. Nu ai unde, bineînțeles. Înghesui mașina jumate spre o râpă, jumate pe drum. Te dai jos – vine un câine jigărit spre tine. Speri că totuși nu e suficient de flămând încât să te ia de glezne. Fix la drum e un coș de gunoi (yeeee!), însă e plin și dat pe afară (yuck!).
Nu știi ce e acolo, care e treaba cu sculpturile, așa că deschizi goagăl. Dacă îți merge internetul…
Sculpturile nu au decât un număr și anul realizării. Dacă cauți bine, găsești undeva și un pomelnic (cică terenul e al mănăstirii, deci na) cu realizatorii și numele lor. De ce naiba nu au scris direct pe plăcuța aia la fiecare statuie numele, nimeni nu înțelege. Nu există hartă sau așa ceva măcar. Singura soluție e să faci o poză la tăbliță și să mergi cu poza în mână să identifici cine ce și cum.
Pe lângă mine trec un grup de patru românași cu scaune pliabile în mână. Probabil că un picnic printre statui este exact ce recomandă doctorul.
Pe partea cealaltă a drumului ca să ajungi pe la statui trebuie să bagi oleacă glezna în noroi sau să o iei pe deal. Printre statui paște liniștită o turmă de vaci, iar într-un colț un nene se pișă la un copac, în timp ce nevastă-sa face selfiuri de zici că e la Paris. Probabil că nu contează pietroiul, contează bolovanca.
Ajung la mașină, îmi ștreg noroiul de pe sandale. Românașii cu scaunele s-au pus fix, dar fix în vârful dealului între statui. Sper că nu fac totuși și un foc.
Satul românesc – fără cărți poștale
Plec mai departe. Drumul trece pe lângă Săpoca – arată foarte frumos, pentru cazul în care na, cine știe cum ieșim din izolare. Apoi prin niște sate.
Eu am cumva o sensibilitate pentru viața la țară și sat, deși nici măcar bunici nu am avut acolo. Cartea poștală care circulă prin capul românului referitor la satele idilice a ajuns se pare și la mine. Îmi place mirosul de pământ și verdeață și mă gândesc că poate la sat oamenii totuși trăiesc mai în comunitate decât la oraș. Sau așa ar trebui ….
Sunt case vechi, cât de cât întreținute, vopsite. În cele degradate probabil stau bătrâni care nu mai pot să le întrețină. Dacă am fi o nație normală aceștia ar trebui ajutați de vecini, dar când a fort România normală..
Mă uit și mă gândesc că e foarte pitoresc așa, dar nu aș sta în veci într-o casă care se încălzește pe lemne, are ”toaleta” în curte, e umezeală și întuneric înăuntru. Mai ales întuneric.
Cea mai mare aglomerație e în orice sat la crâșmă. Pandemia nu a ajuns și pe aici nici măcar la nivel de concept, drept urmare nimeni nu poartă nimic, cu mici excepții la cei care așteaptă autobuzul (mult și bine probabil, că eu nu am văzut nici măcar unul pe 200 de km).
Când ajung la Siriu e deja apus, așa că lacul nu are chiar culoarea turcoaz de lac de acumulare. Nu ai cum ajunge jos, sau poate e vreo cărare doar pentru cunoscuți.
Spre Întorsura Buzăului satele sunt pline e liliac. Pline. Probabil că din cauză că acolo e mai frig, înflorește mai târziu.
Opresc să fac niște poze la niște tufe de la o casă. În curte apare o doamnă (machiată, aranjată, de ziceai că doar vizitatorii îi lipsesc). O asigur că doar fac poze, se liniștește, vrea musai să îmi dea liliac și trei narcise. Următorii 200 de km îi umblu amețită de mirosul din mașină.
Pe la Prejmer este atât de frumos pe câmp încât îmi vine să trag pe dreapta să mai fac niște poze. Nu am loc, bineînțeles.
Entuziasmul mi se duce când ajung pe la Săcele. Bă voi știți cum e Săcele? Ghetou. Pe bune. Pe ”stradă” zici că e paștele sau o mică revoluție, plin de oameni și copii. Sărăcia din jur este incredibilă, cu case care stau să se dărâme, copii care se joacă prin și cu niște gunoaie, animale jigărite peste tot. Mă întreb dacă ăștia mai au o șansă și cum ar trebui să fie primarul ăla care să îi mai aducă în secolul 21. Eu să fiu primar aș începe cu un dispensar și cu un doctor pe care l-aș plăti cu salariu triplu, doar să vină acolo. Și cu o școală la fel. Se pot face atât de multe, dar nu se vrea frate …
Restul drumului l-am făcut la telefon și oricum se întunecase.
Foarte frumos în România. Dar trist pe ici pe colo.
