Pă unde-am fost și ce-am văzut.

Prin România – cinci din zece

Dacă vreți să faceți trasee prin România sfatul meu este să treceți în plan vreo 10 locații, nu de alta dar în final veți vedea cinci. Una va fi închisă, una va fi o ruină, la una nu veți ajunge niciodată pentru că nu o găsește waze-ul etc. Conform bancului ”una am pierdut-o, una am stricat-o și pe una mi-a furat-o”.

Și de obicei în cele cinci văzute două vor fi din cele care nu erau pe harta inițială și le-ați descoperit din întâmplare.

Prima zi, zece obiective, cinci vizitate

Pentru prima zi mi-am propus următorul traseu: Conacul Măineasca, Mănăstirea Căldărușani, Mănăstirea Sitaru, Schitul Bălteni, Mănăstire Țigănești, Crama 1777, Conacul Bellu Urlați, Mănăstirea Jercălăi, Mănăstirea Vărbila, Conacul Filipescu-Kretzulescu.

Acu să vă zic și ce a ieșit.

Conacul Măineasca. E un conac de care am citit cândva pe internet. Știam că e părăsit și oarecum dărâmat. Problema a intervenit când am văzut că nu ai cum să ajungi efectiv la el.

Domeniul este înconjurat de un mare gard. Evident că probabil există varianta mai puțin ortodoxă și mai mult românească (cel puțin am văzut că alții au făcut-o, că aveau poze și de la interior). Eu totuși nu mă vedeam alergată de vreun câine sau cu piciorul rupt prin vreo hrubă.

Așa că am făcut poză de la distanță și l-am bifat și pe ăsta. Probabil data viitoare nici nu o să îl mai găsesc în picioare. Nu e trecut ca monument istoric, nu se știe nimic de el și oricui nimănui nu îi pasă.

Mănăstirea Căldărușani. Frumos. Cred. Biserica mică, veche, de dinafara zidurilor era – ați ghicit – închisă. De la gard. Să nu furăm crucile de pe morminte probabil. Cea din interiorul zidurilor avea pictura mai ștearsă, dar frumoasă.

Problema mea când ajung pe la mănăstiri mai puțin turistice e că lumea se uită atât de lung la tine încât îmi e frică să nu vrea să vină să socializeze. Nici acum nu știu exact dacă fac crucea în sensul care trebuie când intru în biserică. Parisul merită o liturghie, ca și distanțarea socială, așa că e bine să par cât mai ”normală”, să nu mă ia nimeni la vorbă.

Mănăstirea Sitaru – altă dată, că eram deja în întârziere după ce belmejisem să găsesc conacul vieții.

Schitul Bălteni. Și ăsta foarte frumos. În poze – în realitate m-am trezit într-un gard înalt din tablă la capătul unul drum neasfaltat. Nu se vedea nimic, nici măcar nu știu sigur dacă era chiar acolo.

Mănăstirea Țigănești. Și asta părea interesantă, de afară de la zid. În jurul ei mișuna o cerșetoare și niște câini costelivi, ceea ce m-a făcut să nu mai cobor. Poate data viitoare, când iau ceva de mâncare la mine, că se pare că ăia de la mănăstire nu au resturi.

Crama 1777. Nu am mai ajuns. Ce aiba să caut la cramă dacă sunt șofer?!

Conacul Bellu. Băi, ăsta a fost momentul culminant al zilei. Extraordinar de bine întreținut, cu tot ceea ce este în el.

Din păcate după comunism nu au mai supraviețuit și celelalte două clădiri (anexele). Nu e voie să faci poze la interior – am renunțat să mai întreb de ce, doar suntem în țara interzicerilor absurde.

Gardianul, un domn foarte civilizat, mi-a luat temperatura – mai vin la el dacă îmi e rău. Șoșoni din plastic la intrare, dezinfectant obligatoriu, mască.

Doamna ghidă la început a fost mai reticentă așa la a vorbi (de ce habar nu am de ce muzeografii la noi sunt atât de sperioși), dar după câteva întrebări nu mai puteam să o opresc. Am aflat inclusiv că îi e frică de covid, că are și alte boli și că oamenii nu respectă treaba cu masca, că visul ei este să ajungă măcar o dată în insula Capri (tanti, să nu fii dezamăgită zic …), că au vizitatori din cauză că muzeul a fost promovat pe social media, dar că nu au bani să plătească de exemplu să vină cineva să mai țină câte un concert în curte. Au fost cei de la Sonoro acum trei ani, care nu au cerut bani, dar nici ei nu pot face asta de fiecare dată.

Tip: dacă ajungeți acolo nu opriți mașina la poartă ca mine. Se poate urca cu mașina ocolind poarta pe drumul de pământ. Puteți urca și pe jos, că e foarte scurt drumul, dar sus e o mică parcare. Să nu spuneți că nu v-am zis.

Mănăstirea Jercălăi e de fapt un schit. Adică o casă cu etaj veche și o biserică din lemn, care momentan e în proces de renovare. Deci oha. A, și una mai nouă, dar care nu mi s-a părut interesantă.

Mănăstirea Vărbila – este un ansamblu vechi de vreo 500 de ani, trecut prin multe și renovat recent cu fonduri europene. Nu mai e mănăstire de vreo două veacuri. Ceva din pustietatea locului și din modul în care arată satul îmi spune că totuși nu trec mulți turiști pe acolo, deși locul este deosebit. Nimeni la intrare (cu excepția unor gâște destul de certărețe), nimeni înăuntru – dar măcar nu era poarta închisă. Copacii din păcate nu au supraviețuit integral ”renovării” de tip românesc. În biserică era beznă, nici vorbă de poze.

Eh, de acolo google maps, cu care am zis că nu mai vorbesc, că nu știe de glumă, m-a dus pe niște drumuri desfundate. Atât de desfundate încât la un moment dat mașina mergea cu botul în jos și era dubios aplecată pe partea dreaptă. Pe un drum care la noi s-ar chema ”forestier”. La alții nu s-ar chema drum.

Conacul Kretzulescu-Filipescu cred că și el e frumos, dar îl vezi îndeaproape doar dacă iei un pui mic de TBC. Că e spital de pneumoftiziologie. Lui Ceaușescu așa i-a plăcut, pe stil comunist – să pună la munca de jos toate conacele și palatele din România. Drept urmare o grămadă din ele sunt spitale pneumo sau psihopupu.

Ziua a doua, cu ajutoare

A doua zi am luat ajutor la drum, poate nimerim mai multe. Mai organizate, am bifat tot ce ne-am propus și ceva în plus.

Palatul Cantacuzino de la Florești aka Micul Trianon (de pe semnul de la drumul Ploiești – Câmpina, pe unde am trecut de sute de ori și nu am oprit niciodată). Da, ”acel” Cantacuzino, Nababul, care are și muzeul Enescu de pe Calea Victoriei.

Sinceră să fiu eu îmi imaginam un conac dărâmat. Ei bine, este ditamai palatul – nu știu dacă din poze se vede dimensiunea imensă. Din păcate, în afara faptului că nu a fost niciodată 100% terminat, peste el au trecut atât războaiele, cât și comunismul, plus retrocedările de mare valoare de după revoluție, mafia imobiliară și, cu voia dumneavoastră și nu în cele din urmă – sătenii. Așa că acum au mai rămas doar zidurile exterioare.

Nababului, care probabil a fost cel mai bogat om care a trăit vreodată în România, îi plăcuse Micul Trianon se pare. Așa că l-a angajat pe prietenul arhitect Ion Berindey cu care lucrase când fusese prim-ministru (nepotisme, frate). Pe vremea aia măcar dacă voiai să faci o copie aveai de unde alege, acum doamne fere. A mai trântit și un turn, copie a Chindiei. Și noi care ne-am supărat când ăla a făcut turnul Eiffell la Slobozia … (da, mai există și acum!).

Domeniul mai are și un parc imens, în care trebuia să fie un bazin și un lac … acum e iarbă și niște copaci splendizi.

Totul mai are o mega problemă – alături, în niște imobile care au aparținut aceleiași familii este … ați ghicit … spital TBC. Iar de bacilul Koch se pare că dacă vrei să scapi trebuie decontaminat totul – clădiri, iarbă și pământ vreo doi metri în adâncime.

Acum cum ne-o fi norocul , că am mirosit o floare de mușețel.

Casa Nicolae Grigorescu din Câmpina. Frumușică. Dar oarecum plată, așa, din punct de vedere turistic. Un băiet la intrare, total dezinteresat să ne povestească ceva. Te uiți la niște tablouri, niște mobilă și pleci.

Am oprit și la Breaza ca să ne uităm la case. Mi-a plăcut stațiunea, pentru că nu sunt foarte multe țigănii construite, se vede că nivelul locatarilor era mai elevat. Doar că localitatea pare neadministrată, fiind destul de dezolantă din punct de vedere al investițiilor (spre deloc).

Casa Enescu din Sinaia – pare că a fost părăsită ieri de maestru. În schimb, altă tanti care nu avea chef de vorbă (frate, ce naiba or face zile întregi singure acolo de tot nu au chef de vorbă?!).

Am aflat totuși de la intelectuala mea parteneră de drum povestea Mărucăi, soția cea isterică și depresivă a lui Enescu. Cea cu bărbat și doi amanți în același timp. Și nici măcar nu era frumoasă (din poze), nu mai spun că atunci când l-a cunoscut pe Ionescu ea avea vreo 50 de ani și el 38. Mai sunt speranțe, deci!

Pentru Nae Ionescu și-a dat și foc (sau și-a turat vitriol pe față, depinde de ce variantă citești). Cert e că Enescu a luat-o de nevastă, destul de tîrziu (pe la 58 de ani). Am zis întotdeaună că poți fi super talentat, dar extrem de prost când vine vorba de femei.

Se vede cât a iubit-o și prin faptul că a lui camera de dormit este un sfert din camera ei …

Din Sinaia, șoferița a ținut neapărat să vadă o biserică în Petroșița. Eh, în Petroșița am găsit o b i j u t e r i e de sat. Are 25 de case istorice, ai senzația că te plimbi printr-un muzeu sau printr-un platou de filmare.

Cred că am fost senzația zilei pentru babele adunate la porți pe care le-am salutat (că așa se face la sat). Pentru că se uitau lung la noi, le-am spus că au un sat foarte frumos și că facem poze. Bă frate, de unde erau încruntate până atunci, s-au luminat și au început să coțcăie ca găinile.

Ne vom întoarce cu siguranță deoarece biserica era închisă (ha ha) și mai vrem să vedem cum intrăm și în muzeul etnografic, cel mai mare cică din… Dâmbovița. Acum bănuiesc că nici concurența nu e acerbă. Momentan avea niște lanțuri ruginite la poartă și era păzit de o vacă.

Ultimele două obiective le-am făcut pe alergat, că a început să plouă cu clăbuci când am plecat de la mănăstirea Viforâta spre Dealu. La Dealu a fost imposibil să ne dăm jos din mașină.

Viforâta are niște picturi deosebite la intrarea în biserică (înăuntru era închis). Femeile bârfitoare, care omoară prunci în pântec, vrăjitoarele (asta era una cu oglindă în mână, de ce e vrăjitoare nu se știe) – adică, pe scurt, orice femeie – sunt în niște poziții pe care unii le-ar trece la educație sexuală cu niște draci.

”Cel ce doarme în timpul sfintei liturghii” mi-a amintit de un coleg care a adormit și a sforăit în timpul prezentării unui șef la un mare meeting.

Așa am încheiat și acest weekend de drum. Croiesc următoarele trasee, stay tunned.