Pă unde-am fost și ce-am văzut.

Prin curtea țării – vol 3, viața la palat

Weekendul ăsta, pentru că am fost fată cuminte, am primit o vizită privată la Peleș, să văd apartamentele regale de la mansardă, care sunt închise publicului.

M-am simțit ca și când venea inspecția de la partid, doarece tot timpul vizitei am fost însoțite de trei doamne care fac parte din personalul muzeului. Cu această ocazie am aflat tot felul de povestioare, de la inspecțiile adevărate, ”de la minister”, până la cum s-au pierdut și ele prin palat la început (deci da, nu sunt singura abramburică).

Atelierul de pictura

Mansarda conține salonul de pictură a lui Carmen Sylva și o serie de apartamente – de la cele în care stăteau oamenii celebri ai vremii, la doamnele de onoare ale reginei, la chiar apartamentul lui Mihai, când era copil.

Oglinda veneziana

Pentru cine nu știe – Peleșul a fost retrocedat prin 2006 ”casei regale”. Pun între ghilimele pentru că din punctul meu de vedere în actualii moștenitori nu mai este nimic regal. Ce a fost retrocedat este clădirea și terenurile, în schimb toate obiectele au rămas în proprietatea statului. Deci nu poate exista Peleșul fără colaborarea celor două părți.

Casa regală este de atunci nemulțumită de chirie (deh, niște oameni care nu au făcut nimic în viața lor și nu au cîștigat un ban, trăiesc din mulgerea diverselor proprietăți), astfel încât contractul de închiriere trebuie reînnoit o dată la câțiva ani. Presupunând că cineva se supără și nu mai vrea să semneze – statul ar trebui să radă tot palatul de cam tot (inclusiv lustre sau tapițeria de pe pereți) și să le mute unde o ști el. O aberație, bineînțeles.

Între timp castelul se ruinează încet încet, acoperișul fiind din ce în ce mai deteriorat. În ciuda numeroaselor cereri plasate de administratorii muzeului, nimeni nu vrea să investească în acoperiș se pare. Arhivele sunt împrăștiate prin muzeu, din lipsă de spațiu adecvat. Totul se ține pe picioare din inerție și din norocul de a fi fost dotat din start cu încălzire centrală. Totuși la un palat de dimensiunile astea ar trebuie să se lucreze nonstop la restaurare și întreținere …

Muzeul se administrează fără nicio subvenție de la stat în afară chirie, salariul managerului și câteva expoziții temporare (care au costat în 2013 de exemplu jenanta sumă de 59 000 lei). Restul cheltuielilor sunt acoperite, în totalitate, din ce în ce mai greu, din veniturile muzeului.

Oamenii de acolo au o listă de propuneri de îmbunătățire a situației de ani de zile (rapoartele sunt publice), din păcate faptul că proprietatea este privată împiedică orice investiție din fondurile europene, de exemplu.

Ar mai exista și varianta cumpărării palatului de către stat – ceea ce ar însemna cam 40 milioane de EURO. Sau cesionarea acestuia pe 49 de ani. Când mă gândesc că doar Betoniță face parcare de 25 milioane de EURO degeaba în București (că e într-o zonă unde nu face sens), îmi vine să iau o bombă să le-o pun comuniștilor pe Kisseleff. Nu mă împiedică decât faptul că și acea casă e de patrimoniu….

Peleșul are cam 420 000 de vizitatori pe an, din păcate majoritatea sunt fie pensionari, fie școlari. Probabil că vi se pare mult – dar vă zic că pentru amplasarea palatului, în apropiere de București și într-o stațiune vizitată – este extrem de puțin.

Pentru comparație – 450 000 de vziitatori are Herrenchiemsee. Așa e că nu ați auzit de el? Este unul din palatele construite de Ludwig al II-lea al Bavariei. Nu a fost niciodată terminat, este pe o insulă pe lacul Chimsee, la granița dintre Germania și Austria (deci nu în drumul tuturor), are doar câteva săli și se intră doar cu ghid, în grup destul de mic.

Eu când am fost nu era deloc înghesuială – și totuși a strâns mai mulți vizitatori decât Peleș. Da, e super interesant, pentru că a vrut să fie practic o copie a Versailles-ului, dar totuși..

Siteul Peleșului arată jalnic (dar bine că există), nu poți lua bilete pe internet, nu poți nici măcar face booking la tururi și, țineți-vă bine! – Nu se poate plăti cu card, doar cash la poartă!!!

Cam ăsta e ministerul culturii la noi. Nu am înțeles niciodată de ce toată lumea discută de ”educație” și niciodată de cultură. Cum se poate face educație fără cultură?

Discutăm de ”săracii țărani care nu își pot vinde produsele românești” – dar unde e interesul pentru patrimoniu? Unde sunt discuțiile și revolta pentru țara asta care la modul practic va ajunge la pământ? Nația română înseamnă doar roșiile românești și, o dată pe an de ziua ei, ia românească?

Dintr-o poză, regina Maria și copilul Mihai refuză să ne privească.

 

Pictura de Klimt