Am rămas datoare cu ziua a doua din concediul meu. Pentru că prima mi-a plăcut, că în general îmi place orice orice vechitură în verdeață, am zis să mă întorc în zonă să văd și celelalte băi.
Preview pentru pensie
Spre dezamăgirea mea Băile Olănești sunt exact cum vă imaginați – o stațiune de pensionari, cu hoteluri de 2-3 stele și pensiuni fără pretenții. Primarul este psd-ist (momentan…) și cel puțin aparent pare că încearcă să întrețină situația. Parcul central este în renovare, există refugii noi pentru autobuze, o parcare mare supraetajată fix în mijlocul stațiunii (asta e urâtă rău, puteau cumva măcar să o îmbrace într-un fel).
Tot e bine că primarul nu e arestat sau ceva, că la ultimele alegeri județul Vâlcea a intrat la vot cu 9 primari suspendați din 25 din cauză de ANI. Fuseseră prinși cu euromâța în sac.
Bănuiesc că e drăguț de o plimbare prin jurul băilor, dar nu am timp de asta. În plus mă presează o problemă fiziologică pe care nu o pot rezolva decât la Râmnicu Vâlcea. Că așa e în România – ori faci la copac (dacă ai loc să tragi pe dreapta mașina), ori la prima benzinărie care nu se știe unde e.
Pe drum recunosc că am vrut să mă mai duc și la schitul Pahomie, din poze pare feeric. Nu am riscat – după primul kilometru drumul se îngusta la o mașină și era cumva de dezbătut dacă ăla se numea asfalt. Niciodată să nu aveți încredere dacă pe hartă scrie ”drum județean”. Asta la noi echivalează cu vechea sintagmă ”aici sunt lei”.
Așa trebuia sa mergi 16 km și era déjà după amiază, nu puteam risca să rămân înțepenită prin vreun coclaur.
M-am uitat pe hartă să văd și la Râmnicu Vâlcea ce e de văzut. Am găsit doar muzeul satului vâlcean, de care nici nu știam că există. Și nu doar că există – este fix pe drumul care duce spre Valea Oltului și pe care am trecut de zeci de ori!! Normal că nu îl vezi, pentru că nu e decât un gard, fără mare semnalizare (România și semnalizările…).
La intrare, o doamnă pe o bancă, taxatoarea. Pentru bucureșteni e 6 lei intrarea, bineînțeles cash, unde vă credeți. Nu e ca și când ar călca picior de străin acolo vreodată. Sau nu e ca și când ar călca CINEVA acolo vreodată, la cum se uita băiatul care îngrijea casele la mine ca la ozn-uri.
Muzeul este superb, vă propun să vă opriți acolo puțin data viitoare când mergeți spre Sibiu. Este mult mai mare decât cel de la Gorj (da, există unul și la Gorj..) și cred că acum o lună era spectaculos de-a binelea pentru că e plin de copaci fructiferi.
Singura problemă a satului este că e pe drum, de aia te cam ia de cap zgomotul de la trafic. Dacă îl făceau un kilometru mai în deal ar fi fost genial.
200 de kilometri prin Elveția de Românica
Voineasa e un loc care nu știam că există – adică după nume știam, nu știam unde e localizată. Și îmi imaginam, iar, că este o stațiune cu hoteluri mari, cu pârtie de ski etc. Acu ce să spun – pârtie de ski o avea, dar nu am localizat-o eu. Adică am localizat una la vreo 20 de km, fix într-o zonă de exploatare forestieră – adică între copaci tăiați grav. Legal. Era și o urmă de replantare, totuși impresia pe care o ai conducând vreo 10-15 km printre păduri tăiate e destul de tristă.
La Voineasa timpul s-a oprit odată cu revoluția cred. Pe vârful unul deal există un hotel ceaușist mare, un forst restaurant/cantina/brasserie dezafectată și un grup de căsuțe într-un loc superb. Toate sunt dezafectate, în sensul fantomatic al tuturor fostelor hoteluri comuniste – sunt închise dar cu perdele pline de praf la geamuri și, bănuiesc, cu mobila în cameră.
Problema majoră este că toate aceste imobile de prin toată țara sunt în proprietatea sindicatelor, rămășiță de pe vremea lui Ceașcă. După revoluție, în ele nu s-a mai investit nimic, deși la acea vreme sindicatele dețineau o avere uriașă constituită prin cotizațiile celor 8 milioane de ”muncitori” (că toată lumea muncea la stat).
La Voineasa doar hotelul Lotru mai funcționează două luni pe ani – și chiar așa arată, la cât e de prăfuit. Că sindicatele dețin imobilele am înțeles, ce nu înțeleg e de ce și drumurile sunt tot de acum 40 de ani.
Totul îmi dă aceeași senzație pe care o am când mă plimb pe litoralul românesc în extrasezon, când se văd toate dărâmăturile. Uneori am senzația că s-ar putea să îmi găsesc pe acolo vreun slip uitat acum 30 de ani.
Aici mai vin acum câteva zeci de turiști pe an, de la câteva mii. Zona este superbă, zici că ești în Elveția dacă faci poză de departe și reușești să scoți din cadru omniprezentele cabluri. Drumul între Valea Oltului și Obârșia Lotrului este – culmea ! – bun, asfaltat, probabil pentru camioanele cu lemne.
Problema majoră e că și dacă te cazezi undeva prin zonă mai civilizat, tot nu ai ce face pe acolo.
Urâțenia ca brand turistic de masă
Pentru că sunt cu capul, am continuat drumul spre Transalpina, desi mă apropiam vertiginos de ora la care, cel puțin pe hârtie, nu mai ai voie să urci. Nu știu cum fac dar tot la apus târziu trec Transalpina în ultima vreme, și de fiecare dată când ajung la partea despădurită îmi blestem ideile. Pe vârf sunt zero grade, era să îmi zboare ușa de la mașină când am deschis-o să cobor să fac o poză, iar pe anumite porțiuni vin vălătuci de ceață. Noroc că la vremea asta nu e circulată, că am condus jumate din drum pe contrasens. Că mie îmi e frică de înălțime, de aia fac doar drumuri în coastă.
Ajung într-un final fericit la Rânca. Niciodată nu am fost mai fericită să văd Rânca, deși, în sine, e o aberație urbanistică. De fapt nici nu putem pronunța cuvântul urbanism – este ca și când un copil a vărsat cutia cu piese lego pe un deal și ce a ieșit a ieșit. O chestie din aia de care spune mama să nu pui mâna pe ea că e câh.
Case și pensiuni înghesuite zid în zid, cu 2 metri între ele, niciun stil coerent, nu cred că cineva a folosit vreun arhitect, totul este URÂT URÂT URÂT. Și mizerie cumplită în jur, molozuri neridicate de secole, gunoaie, câini vagabonzi slăbănogi. Oi prin mijlocul drumului – deși astea erau drăguțe, zău.
Să îți faci imobil ”la munte” ar presupune totuși o construcție drăguță cu mult spațiu împrejur, cu verdeață, cu terasă … ei aș ! Înghesuială, că așa ne place !
Tot timpul ne plângem că suntem săraci. Nu nene, nu suntem săraci, bani avem, dar suntem de un prost gust ridicat la rang de artă. Rânca ar trebui rasă și reconstruită de la capăt.
Vorba cuiva – prost e cine dă, nu cine cere. Ca și în politică – nu avem dreptul să ne plângem atâta timp cât votăm aceeași hoți. La fel e și în turism : nu avem dreptul să țipăm ”vai, turismul românesc”, dar să mergem la aceleași mizerii construite doar pentru bani, fără urmă de respect pentru cei care plătesc. Nu, proprietarii de la Rânca nu merită nici publicitate, nici turiști, nici o milă pentru că au distrus o zonă cu potențial. Ar trebui de fapt să facem un public shaming.
Dând praful jos de pe turismul românesc
Scriu postarea în timp ce mă uit pe youtube la niște emisiuni de călătorii făcute de francezi la ei în țară. Nu zic că na, Franța are ce arăta – dar simplul fapt că fac aceste emisiuni de câte o oră jumate pe subiect mă face să mă gândesc care este promovarea turistică a României în interior măcar, de exterior nu mai vorbesc.
Acum un an mi-a venit o prietenă din Croația la o conferință la SInaia. Deoarece și eu fusesem la ea (are o pensiune la Dubrovnik), am tot insistat să își petreacă și ea un weekend în România. Așa că și-a adus și copilul de șapte ani și pe maică-sa pentru trei zile.
Nu vă spun cât m-am stresat: unde să ne cazăm să nu fie nașpa, unde să mâncăm și mai ales ce naiba să facem, cu copil după noi ! Asta la Bran, da ?! Că ok, te duci să vizitezi ”castelul lui Dracula”, dar după alea două ore ce naiba faci ?!
Așa că o zi am fost la Bran, a doua la Sinaia și a treia zi au vrut la Sibiu la muzeul satului. Noroc că facem nșpe ore pe drum, așa ne umplem programul de turist. În drum am oprit și la Viscri, unde am stat vreo oră doar pentru că am stat, nu pentru că era de făcut/văzut ceva.
Dacă vrei să pleci undeva în România îți trebuie jumate de zi să faci întâi studiu pe internet să vezi ce e de văzut prin zona unde vrei să mergi. În proporție de 99% informații găsești doar pe diverse bloguri. Nu există aproape nimic de făcut dacă ai copil după tine.
Cel mai avansat din punct de vedere al promovării turistice rămâne Sibiul, care pe aplicația orașului are și o serie de recomandări despre ceea ce se poate vizita în jurul lui, inclusiv unde poți mânca tradițional.
Și dacă vrem să promovăm turismul – către cine vrem ? Ce fel de turiști am vrea ? Fără să fac vreun studiu, după părerea mea turiștii se cam împart în două : bugetarii cu tichete de masă și pensionarii cu tichete și ”tineretul” gen corporatist. Cei cu tichete sunt prinși în această roată ca șoarecul, nu te poți duce decât unde poți plăti cu ele, și în general merg în țară.
Tineretul (în care includ de fapt toți oamenii, indifferent de vârstă, care au altă educație de călătorii și sunt mult mai umblați) își împart banii și timpul între vacanțe probabil în străinătate și breakuri pe ici pe colo prin România. Este segmentul care probabil ar putea plăti cel mai mult, dacă ar avea pe ce. Este turistul pe care ți-l dorești din toate punctele de vedere, pentru că consumă mai mult decât cazare și mâncare.
E adevărat că acest turist are și pretențiile cele mai mari, pentru că a văzut la alții cum se face treaba.
Din păcate din punctul meu de vedere pentru acest turist nu prea sunt oferte în România. Nu ai cum face breakuri de două trei zile în condițiile în care tu faci 200 km în trei, uneori patru ore. Județul Vâlcea de exemplu ar trebui să poată fi destinație de o zi de weekend, unde bucureșteanul să plece dimineața, să ia un pic de aer și să se întoarcă. Acest lucru în momentul ăsta este puțin probabil, cu excepția cazurilor de genul meu, o nebună are e în stare să stea cu curul în mașină opt ore ca să vadă o oră ceva.
Și chiar dacă ar face lumea efortul ăsta – ce te așteaptă la capăt ? Nu ai un loc drăguț, făcut cu gust, unde să bei o cafea. Dacă pleci cu bicicleta e pe pielea ta, nu știi unde ajungi că nu există trasee, uneori nu există nici semnal la telefon, ceea ce face totul un sport cam extrem. Nu există un plan centralizat a ceea ce poți vedea în zonă.
Iar pentru turiști externi nici nu mai vorbesc. Vasta majoritate a zonelor care ar putea fi turistice la noi nu beneficiază de un aéroport apropiat. Nici măcar litoralul nu (mai) are aéroport !!! În România nu s-a construit nici măcar unul în 30 de ani, toate cele existente (excepție Otopeni) acum fiind transformate din fostele aeroporturi militare. De aia nu ai loc pe ele și mai toate sunt subcapacitate vs traficul de azi.
Câți din voi v-ați dus undeva în străinătate să mai mergeți trei patru ore de la locul de aterizare ?
Concluzia mea este că degeaba facem proiecte de promovare până nu rezolvăm infrastructura. O să rămânem tot la turismul de ieftineală, băutură și fetițe din București, poate ceva turism la festivalurile de la Cluj/ Sibiu și ceva turism accidental. Adică genul ăla cărora le plac aventurile extreme și fac orice să bălăbăne prin diverse locuri ”exotice”. Până îi mușcă ursul de cur.
Oricum, pentru mine cel mai bun slogan rămâne cel cu ”România, mereu surprinzătoare”.
