Anul ăsta am avut un an atipic din punct de vedere al vacanțelor – aka nu am fost in Italia (ok, am fost la Venezia două zile, dar nu se pune).
Voiam totuși să am o vacanță mai lungă și am zis ”hei, cum ar fi să o iau pe urmele lui Gabriel Maria-Marquez și să fac Europa de Est?”. Bine, la 79 de ani după el, să verificăm cum mai stă treaba. O idee genială altfel, nu știu de ce nu o practică multă lume – să faci în noiembrie spre decembrie Europa de Est este exact momentul potrivit. Ai cam 7 ore de lumină pe zi, e frig în draci, dar fără să ai ninsoare, soarele nu se ridică mai sus de un bloc de cinci etaje așa. Asta dacă îl vezi.
Totuși mie vremea mi se pare potrivită cu locul și cu cultura, că doar nu suntem sud americani, toată viața un soare și o veselie. Gloomy weather e fix pentru Europa de Est.
Plus că mi-am zis că în 17 zile de concediu nu are cum fi înnorat tot timpul. Oh well…
Am plecat cu mașina, da. Nu de alta dar voiam să fac tot – Budapesta, Cracovia, Berlin, Praga și dacă se poate și ceva între. Destul de ambițioasă pentru doar șapte ore de lumină pe zi. Din care vreo trei-patru cu greu se pot încadra la capitolul lumină.
Un cartier comunist din Budapesta
Călătoria a început cu două zile la Budapesta, unde am stat la o colegă. De câte ori ies din țară îmi amintesc de balaurul ăla din banc, care se uita peste cele șapte mări, șapte coline, șapte văi și își zicea … ”să-mi bag pwla că departe mai stau!”. Cam așa e cu ieșitul din România – practic ajungi mai repede la Istanbul decât la Timișoara. Sau ajungeai, că acum slavă domnului am mai terminat bucăți din autostradă. Bineînțeles nu cei 15 km de la Făget, nu, acolo cred că nici nepoții noștri nu vor vedea autostrada terminată.
Pentru că am stat ca o localnică sunt probabil printre puținii turiști care au văzut și Budapesta ”la firul ierbii”.
Un cartier ca orice cartier comunist – blocuri de zece etaje, construite probabil prin anii 60-
70, între ele cu multe spații verzi și cu clădiri la sol cu magazine și tot ce îți trebuie. Diferența dintre noi și ei: ei nu sunt români. Nu s-au construit blocuri între blocuri. Totul este renovat sau cel puțin bine întreținut de-a lungul timpului. Sunt extrem de puține aparate de aer condiționat agățate aiurea și am înțeles că acum chiar e interzis să o faci. Cum naiba își pun ăia totuși aer condiționat de nu se vede în exterior e un mister pentru mine.
Nu se parchează pe spații verzi, punct. Pe trotuare nici vorbă – și la capitolul trotuare vă pot spune că NICĂIERI în Europa de Est nu se parchează pe ele. Nici nu s-a tăiat din ele. Nu există locuri de parcare dedicate – parchezi în cartier unde găsești loc. Găsești la 300m (cum am găsit eu) – acolo o lași. Civilizat, la bordură. Să nu vă imaginați că nu au mașini – este absolut plin peste tot.
Exista acolo și o zonă de case – m-a frapat că nu au garduri betonate, de trei metri sau plastic oribil pus în spatele gardului din fier. Sunt practic așa cum au fost construite și în general asta am văzut cam peste tot în Est – casele, blocurile și în general orașele sunt bine întreținute, nu neapărat renovate ”la zi”, cum vrem noi să se facă, de multe ori cu consecințe dramatice pentru clădire. Probabil că la ei proprietarii întrețin clădirile, nu așteaptă să vină statul să le renoveze casele.
Ah, iar poșta ungurească are sistem de EasyBox, ca la privați. La noi Poșta Română e un fel de mașina timpului – dacă vrei să vezi cum funcționa poșta acum 30 de ani intri într-un oficiu obișnuit.
În centru m-am dus cu metroul. Linia respectivă probabil că era mai nouță, dar să știți că Budapesta are cel mai vechi metrou electrificat din lume și al doilea ca vechime în general, după Londra. Prima linie a fost dată în folosință în 1896. Probabil și pentru că Budapesta e a naibii de mare – practic dacă vrei să mergi ca pieton din Buda în Pesta îți ia o viață și două perechi de pantofi. E unul din motivele pentru care pentru mine Budapesta nu e chiar pe primul loc ca oraș. Desigur că are arhitectură spectaculoasă, doar că dacă ești ca mine și vrei să mergi pe jos peste tot îți cântă cucul pe drumuri.
Am ieșit în centru lângă sinagoga mare, că mi-am propus de data asta să o văd, chiar dacă o să dau un rinichi să plătesc biletul. Bă băiatule, să mor de inimă la ieșirea de la metrou: au niște scări rulante extrem de înalte și extrem, dar extrem de abrupte. Dacă nu le ai cu înălțimile, ca mine, e mai bine să nu te uiți în jos cât ești pe scară. Ce face călătoria și mai funny este că sunt și extrem de rapide (și aici extrem nu e un eufemism), ceea ce explică probabil că nu prea am văzut persoane mai în vârstă pe ele. Dacă ai 80 de ani nu văd cum te-ai putea ”îmbarca” pe scară fără să vii grămadă. Sper doamne că nu au camere de luat vederi la scară, să mă fi văzut careva cum am urcat la bord în stilul Mr Bean.
Pe urmele războiului
Sinagoga mare (sau Dohany, după numele străzii) este probabil cel mai scump obiectiv turistic din Budapesta. Costă vreo 20 de euro, de care, teoretic, poți beneficia de un ghid gratis (haha). Asta dacă pici la momentul x și își place să te freci cu toată lumea. Mie nu îmi place nici turismul pe program, nici turismul ”de masă”, așa că am intrat pe persoană fizică. Ce, goagăl nu e bun?
Sinagoga Tabakgasse (denumirea oficială, donahy fiind un cuvânt preluat din turcă care înseamnă ”tabac”) este cea mai mare sinagogă din Europa și a doua cea mai mare din lume (după, ați ghicit, New York). Poate ”găzdui” aproximativ 3000 de persoane, jumi juma oameni și femei, vorba ceea. În tradiția evreiască femeile sunt separate de bărbați în templu și stau la etaj.
Nu este atât de veche, a fost construită pe la 1859, așa că stilul este maur revival, că se purta pe vremea aia. Că vorba aia – maur, evreiesc, Iceberg, Goldberg, tot aia. Procentul cel mai mare de evrei în poulația Budapestei a fost atins între 1910-1920 – 23%. În anii ’30, 46% din totalul evreilor din Ungaria trăiau la Budapesta. După Holocaust 90% din evreii din rural și 60% din cei din Budapesta au dispărut.
Sinagoga s-a aflat în timpul războiului afla la marginea ghettoului din Budapesta.
A fost bombardată atât de ungurii pro-naziști în 1939, cât și în timpul războiului, pe vremea când a fost folosită ca stație radio germană și chiar grajd. În timpul comunismului și-a reluat activitatea ca sinagogă pentru mult mai puținii evrei rămași în Budapesta, iar după 1991 a fost renovată imediat. Că în alte țări imediat după 1991 s-au pus pe renovări, nu ca la noi. Fondurile au venit de la stat (app 5 milioane de dolari) și alte 20 milioane s-au strâns din donații private.
Lipit de ea există un muzeu al tradițiior evreiești – nu pot să spun că m-a dat pe spate, mai ales că parte e închis. Poate și pentru că am văzut altele mai interesante.
Un lucru unic pentru o sinagogă este faptul că are un cimitir în incintă. La evrei tradiția spune că cimitirele se fac în afara orașului, dar acesta a fost creat în circumstanțe speciale și conține rămășițele a aproximativ 2000 de oameni, mulți neidentificați, care au murit în ghetto între 1944-45.
În spatele sinagogii există un monument al holocaustului cu o instalație care reprezintă o salcie
cu numele și numerele tatuate ale celor morți și dispăruți. Dacă până în 1944 evreii din Ungaria s-au aflat într-o relativă siguranță, după preluarea țării de către Reich nemții, sub organizarea directă a lui Adolf Eichmann, au trimis la Auschwitz peste 400.000 de evrei în doar trei luni, între mai și iulie 1944.
Tot acolo se află și un memorial Raoul Wallenberg dedicat acelora care și-au pus viața în pericol salvând zeci de mii de evrei (Righteous Among The Nations) – majoritatea diplomați străini care au emis acte ”false” și pașapoarte.
Pentru că sunt bună miloasă cu voi nu vreau să vă las să vă uitați ca mine ca curca în uluci la memorial și vă spun povestea lui Wallenberg aici. Ăsta e avantajul când mergi mult cu mașina – afli tot despre toate pe care le-ai văzut fără să știi ce sunt.
Puțintică istorie pe repede înainte
Raoul Wallenberg a fost un dimplomat suedez, trimis special la Budapesta în iulie 1944 pentru a facilita evacuarea evreilor. Suedia beneficia oarecum de o anumită neutralitate, iar operațiunea a fost pusă la cale împreună cu americanii și comunitate evreiască.
Wallenberg a închiriat 32 de clădiri din Budapesta, le-a declarat ”extrateritoriale”și protejate deci de imunitate diplomatică. Pe una au pus pancardă cu ”biblioteca suedeză”, pe alta ”institut de cercetări suedez” șamd, cu steaguri, cu tot tacâmul. Eu emis mii de pașapoarte (false) evreilor prin care purtătorii erau identificați ca ”cetățeni suedezi care așteaptă repatrierea”. Clădirile au adăpostit până la 10.000 de evrei.
O poveste nebunească – Wallenberg ar fi interceptat un tren care mergea la Auschwitz. S-a urcat pe el și prin uși le-a înmânat pașapoarte celor din vagoane. Armata ungară care păzea transportul a tras în el, dar nu l-au nimerit – se pare că până și soldații au fost atât de impresionați de gest că nu au tras chiar unde trebuie. A continuat să împartă pașapoartele sub foc, iar când a terminat a ordonat tuturor celor cu pașapoarte să coboare din tren și să se urce în mașinile cu care venise, care erau marcate cu steagul suedez.
Se estimează că Wallenberg, împreună cu echipa lui care număra la un moment dat 350 de persoane, a salvat direct în această perioadă de câteva luni peste 5000 de persoane. Alte câteva mii au fost salvate de alți diplomați străini.
S-a mai spus că Wallenberg ar fi avut o implicare și în convingerea conducerii germane să nu dinamiteze ghettoul, așa cum se prevedea atunci când se știa de apropierea armatei sovietice. Ghettoul avea în acel moment 100.000 de oameni. Totuși acest zvon nu a fost confirmat din surse sigure, dar asta nu diminuează cu nimic realizările lui.
În ianuarie 1945 Wallenberg, împreună cu mai mulți suedezi, au fost chemați la sediul armatei sovietice sub acuzația de spionaj. Restul au fost eliberați după câteva zile – Wallenberg a dispărut fără urmă. În 1957 URSS a dat publicității faptul că Wallenberg a murit în închisoare în Rusia în 1947 ”de inimă”. Avea 32 de ani.
În 1991 Uniunea Sovietică a deschis altă ”anchetă” din care a rezultat că prizonierul ar fi murit otrăvit cu o otravă experimentală. Adevărul nu se știe nici acum, precum nu se știe nici de ce sovieticii l-au luat prizonier.
Părinții lui (mama bună și tatăl vitreg) s-au sinucis amândoi în 1979, se pare că din depresia că nu au aflat niciodată adevărul. Sora și fratele lui vitreg nu au încetat niciodată să caute adevărul.
După mine ăștia sunt adevărații sfinți, nu ăia care de fapt nu au făcut nicio ”minune”.
Revenind la oile noastre din complexul sinagogii – dacă vă întrebați ce e cu pietricelele din ”garsonierele” mortuare – obiceiul la evrei e să lași o piatră la mormânt când îl vizitezi. Nu e o explicație clară de ce – dar mie mi-a plăcut ideea că se pune ca să țină sufletul celui decedat pe pământ. Sau că e doar un semn mai durabil decât o lumânare că cineva a trecut pe acolo și s-a găndit la cei duși.
Sinagoga Dohany este de rit ”nou”, mai există încă două istorice – Rumbach, tot în stil maur, pentru evreii ”de mijloc” și Kazinczy, pentru evreii tradiționaliști ortodocși. În mod ciudat Kazinczy e cea mai modernă, fiind decorată în stil art nouveau. Din păcate eu nu am nimerit-o, că m-am pierdut pe străzi făcând poze la clădiri, ca de obicei.
Plimbare pe ploaie
După sinagogă am făcut o mică oprire în cartier să mănânc o shakshuka și să beau o bere (oh, beneficiile metroului!). Undeva chiar peste drum de spatele sinagogii, dar nu e o problemă că toată zona e lină ochi de restaurante, baruri, cafenele. Și trotuare, că acolo nu se face rabat de la trotuar ca să își mai pună ”săraca” horeca douăjdemese pe stradă.
Budapesta nu mi se pare genul de oraș perfect. O groază de clădiri sunt nerenovate, precum vedeți și prin poze. Au și ei destul de multe mașini – deși prețul destul de prohibitiv al parcării în centru, precum și numărul mic de locuri de parcare în general mai temperează elanul umblatului cu mașina în centru.
Pentru că populism – în Ungaria benzina era subvenționată la data la care am fost eu epentru cetățenii unguri la aproximativ un euro litrul. Restul nefericiților care treceau prin Ungaria și trebuiau să alimenteze puneau benzina la prețul pieței (și ceva în plus, că mi s-a părut mai scumpuță decât în Polonia).
Mi-am făcut porția de poze cu clădiri art nouveau (și câteva deco, dacă nu mă înșel), din care vă pun o selecție. Din păcate ploua în draci și mi-a înghețat gluga pe ceafă și mâna pe aparat, așa că pozele nu sunt excepționale. Nu știu cum fac, dar rar am nimerit la Budapesta pe vreme bună. Poate și din cauză că nu îmi place să plec în vacanțe când se foiește toată lumea.
Și apropos de ruine – Budapesta este celebră acum și pentru conceptul de ruin bars. O groază de clădiri au rămas în perioada comunismului și după nerenovate. În 2002 s-a deschis primul bar ”în ruine”, care a avut atâta succes încât conceptul s-a extins. Sunt baruri hip, care servesc unele și ca restaurante și în care se întâmplă și evenimente culturale, de la lansări de cărți, la concerte și spectacole de teatru. Oare de ce noi ne-am ales cu cocălăreala din centrul vechi și nu suntem în stare măcar să copiem conceptul, dacă nu să facem ceva interesant al nostru?
Dacă sunteți prin preajmă recomand din partea colegei mele Mazel Tov (cu mâncare evreiască, evident). Dați și voi un goagăl să îl vedeți ce frumușel e, că eu nu am ajuns.
Când banul public subvenționează cultura
Am vrut să îmi închei ziua cu un muzeu. Au un loc unde sunt mai multe muzee – am intrat până la urmă în noul Muzeu Etnografic (Neprajzi Muzeum). Asta după ce am vrut să intru la Muzeul de Arte Decorative, unde efectiv nu am găsit intrarea, că e în renovare (nici acu nu știu dacă era deschis). Iar Muzeul Național de Artă deja era prea departe pentru frigul ăla.
Asta e problema cu orașele cu bulevarde largi și piețe imense – sunt o teroare pentru pietoni. Muzeele astea sunt pe un bulevard unde albești până găsești o trecere de pietoni sau trebuie să cobori prin pasaje să nu deranjezi onoratul trafic. Că ăștia sunt oamenii peste tot – de ce să prioritizăm pietonii, mai dă-i naibii că se descurcă!
Am ezitat dacă să dau 10 euro pe intrarea la muzeul etnografic, dar am zis că na, tot sunt acolo, să vedem ceva. Recunosc că m-a atras mult faptul că este o clădire nouă foarte interesantă. Ea a fost dată în folosință chiar anul ăsta și este creația unor arhitecți maghiari, care au câștigat un concurs internațional de proiecte.
Muzeul se află în parcul principal al orașului și a fost ridicat pe locul unei foste parcări – da, iacă că la ei se poate desființa o mizerie ca să se facă ceva frumos! Nu vă faceți probleme însă, că s-a construit o parcare subterană la muzeu.
Poza este de pe net, pentru că eu am ajuns pe întuneric și așa nici nu m-am urcat pe acoperiș unde te poți plimba ca în parc!
Cele două aripi ale clădiri sunt dedicate una muzeului în sine și cealaltă pentru birouri, arhive, bibliotecă etc. Muzeul are restaurant și cafenea, sală de evenimente, săli pentru workshopuri etc. Designul conține și elemente tehnologice unicat, precum folosirea unor tehnologii din construcția podurilor la susținerea celor două aripi. Știu că nu se vede bine din poze, dar trebuie să mă credeți pe cuvânt – clădirea are un ”brâu” metalic imediat sub acoperiș cu 20 motive etnografice maghiare și alte 20 de morive internaționale compuse din niște pixeli tăiați cu laserul și introduși în niște grinzi de aluminiu. Sau așa ceva, treaba este futuristică oricum. Se pare că pe lângă funcția estetică brâul are și rol de umbrire, ceea ce sporește eficiența energetică a clădirii.
Ah și apropos – muzeul beneficiază de vreo șase etaje subterane pentru depozitare! Făcute ca la carte! Cred că neam de neamul nostru nu a văzut așa ceva!
Cum trebuie să arate un muzeu de etnografie
Aproape de intrare au cea mai cool chestie – o machetă interactivă a Budapestei din epoca de aur, când orașul avea printre cele mai rapide creșteri din lume, alături de New York, Chicago și Berlin. Macheta poate fi explorată folosind un ”telescop”– una din multele tablete aflate pe margine și prin prisma căreia poți afla detalii despre cartiere, clădiri, povești etc. Vă dați seama că m-am jucat până mi-am dat seama că e cam târzior și vreau să văd și restul.
Expoziția constă de fapt din trei părți – și încă nu îmi dau seama dacă toate erau temporare sau așa va arăta muzeul sau mai e ceva ce nu a fost deschis încă…
Pe holuri sunt niște mega vitrine în care se află ceramică din toată lumea – am înțeles că au o colecție destul de impresionantă. Expoziția de ceramică este în două părți, care cică simbolizează cumva modul în care ne uităm la expoziție. Pe partea stângă este expoziția ”rațională”, organizată, care împarte ceramica pe locuri de proveniență, culturi, regiuni. În partea dreaptă este împărțirea ”emoțională” a ceramicii după diferite asocieri – culoare, volum, modul sau ocazia în care era folosită etc.
Într-o sală se află expoziția nu-am-înțeles-cât-de-temporară care se numește We Have Arrived – nume simbolic pentru faptul că muzeul, deși în sine are o istorie de peste 150 de ani, nu a avut până acum o clădire adecvată. Ei spun că We Have Arrived este practic povestea instituției privită prin ochii a 30 de curatori. Mă rog, eu nu am avut timp să ascult toate poveștile, așa că mie mi s-a părut că ne explică obiectele dintr-o colecție etnografică prin diverse prisme.
Niște obiecte foate interesante, din care unele cică acum văd lumina zilei pentru prima oară. Recunosc că pentru mine highightul a fost o haină din piele de pește – da, ați auzit bine, nu mă întrebați că încă și eu mă întreb cum au făcut-o. Era o explicație, dar tot nu am înțeles.
Ultima expoziție e ceva ce chiar nu am înțeles, poate și pentru că era mai puțină engleză inclusă. Dar înțeleg de pe siteul muzeului că ăsta era și scopul – mai puține informații, mai multă interacțiune și perspective. Oricum mi-a plăcut peretele cu fotografii și faptul că aveai un telescop (literally) prin care dacă te uitai la diverse poze vedeai cine a făcut-o, când cum etc. Fain de tot asta.
Muzeul era gol, cu excepția unui grup de adolescenți veniți cu școala, deși era o zi de marți.
Nu vreau neapărat să deschid subiectul – dar la noi mai știe cineva de când și de ce e închis Muzeul Țăranului Român? Mai interesează pe cineva? Sau e bine că la noi muzeul a devenit de fapt loc de cârciumă și târg cu produse ”românești” gen mămăligă și sarmale în fiecare weekend?
Complexul Liget și House of Music
Am intrat puțin și la House of Music doar ca să văd construcția. A fost creată de un arhitect japonez (tot prin concurs ales) și este FABULOASĂ. Proiectul a fost inițiat ca un fel de ”muzeu” al muzicii, dar care e de fapt un fel de instituție unde poți afla despre începuturile muzicii, istoria ei (și a muzicii ungare în context), dar și lucruri despre cum este ea creată. Mă rog, asta scrie pe site, eu de abia aștept acum să o vizitez pe o vreme mai bună. Poate prind și un concert!
Ah, și încă ceva – înainte de a se face concursul cică s-a făcut o echipă de proiect care a studiat mai multe instituții de gen din Europa! Ca să vadă cum funcționează alte case ale muzicii și case memoriale au fost la fața locului, au studiat și apoi au decis cum vor face această casă, în ce moduri va fi ea similară cu altele, dar mai ales cum se va deosebi! Că așa faci un proiect, nu ca la noi la sectorul 3 unde primarul dă lucrarea direct firmei de casă a primaru…asta, a primăriei, fără nicio idee în spate, iar Dorel face ce știe el!
Dacă sunteți curioși despre tot proiectul Liget – practic e un cartier întreg care conține parcul și împrejurimile – vă rog intrați pe site că merită. Apoi să îmi spuneți unde în România s-ar putea întâmpla așa ceva. Aveți aici tot proiectul, care mai include multe altele (pe care de abia aștept să le explorez) https://ligetbudapest.hu/en
Ah și apropos – cică de când cu proiectul în zonă au apărut și dezvoltatorii. Că așa se dezvoltă o zonă, nu vin ”dezvoltatorii” și trântesc blocuri oribile fără să ai un parc sau vreo facilitate în zonă, pe care apoi le denumesc ”de lucs”.
Cam asta a fost excursia mea de data asta la Budapesta. Tot zic de fiecare dată că vin să stau mai mult și tot cu mașina mă prinde.
Next stop – Slovacia. Or not.
Sinagoga Dohany (și complexul aferent) http://www.dohany-zsinagoga.hu/
De pe stradă adunate, puțin art deco, puțin art nouveau
Muzeul Neprajzi – de etnografie https://www.neprajz.hu/
House of Music https://zenehaza.hu/en
