Nu stiu alții cum sunt, dar eu când ajung prin locuri noi am două atitudini la prima vedere: du-te bă de aici! (cu mâna la gură a mirare) sau aileo (palmface).
”Du-te bă de aici” e când intri undeva și rămâi blocat de ce găsești acolo. Nu ai cuvinte, îți apare un rânjet în colțul gurii, un wow, îți sclipesc ochii ca la iepurași și știi că ai găsit o mică comoară. Că ceea ce vezi e mult peste așteptările tale.
Aileo e când ajungi în locul x și nu știi cum să pleci mai repede. E un fel de ughh combinat cu wtf. Efectiv îți calculezi cât mai ai până la mașină și care sunt șansele să suprabiețuiești până acolo cu toate obiectele pe tine.
Ambele situații le-am găsit in Genova
Du-te bă de aici
Precum mă știți iubitoare de turism mortuar, vorba unei prietene, prima oprire am avut-o la Cimitero Monumentali di Staglieno. Că taman fusesem la Milano mă așteptam la ceva asemănător, așa că am zis că mă descurc în două ore. Nu prea m-am descurcat. Staglieno este de vreo trei ori mai mare și este și în pantă, deci urci și cobori de la un moment ajungi să îi invidiezi pe ăia de stau comod pe acolo de secole într-un singur loc.
Ca să clarific – îmi plac cimitirele vechi pentru că obiceiurile mortuare îți pot spune din punct de vedere antropologic foarte multe despre cultura acelui popor și despre relațiile sociale.
Du-te bă de aici zici de când intri pe poartă la Staglieno. Au italienii ăștia o școală să facă același lucru, dar în zece mii de feluri. La Staglieno cum intri pe poartă te lovește în față o statuie monumentală, ca pe vremea antichității, ceva între colosul din Rodos și Atena Parthenos. În spate – Pantheonul lor (în care nu am intrat că nu i-am găsit ușa aia deschisă, dacă era vreuna).
Au peste tot hărți, dar nu te ajută prea mult pentru că oricum e cam greu să te descurci printre 2000 de monumente și statui. Cimitirul include și o parte englezească, o parte protestantă și o parte ebraică – nu am ajuns la nici una, că erau cocoțate pe deal în alta parte și eu de abia mă dădusem jos de pe dreapta.
Spre deosebire de Milano, unde se pare că sunt îngropate cam numai familiile ”bune” și unde cam toate mormintele sunt opere de artă, la Staglieno există chiar în partea centrală două câmpuri pentru înhumările mai noi, pentru oameni obisnuiți. Se vede și din poze că mormintele sunt extrem de simple și mici, nimic impunător.
Pe galeriile vechi practic sunt ”îngropați” cetateni de sus, aproape de tavan, pana în pardoseală. Că naiba mai ridică statuile alea să bage ceva sub ele. Te plimbi practic peste mormintele unora. Mai și tresari, că unele plăci nu sunt foarte bine prinse și se mai mișcă. E destul de interesant să te gândești câți oameni au trebuit îngropați de-a lungul a atâtor sute de ani și ce soluții au găsit. Dacă erai mai fraierică probabil găseai un loc la mansardă, precum erau înainte dormitoarele pentru menajere. La cât de puțin întreținut e cimitirul mă și mir că nu a apărut până acu vreun articol cu vreun cetățean decedat acu 100 de ani care a căzut peste un turist disperat venit să facă poze la celebrele sculpturi prăfuite și plictisite.
Nu vă lasați impresionați de mulțimea de statui cu fete tinere, copii – dacă citiți și numele de pe morminte veți vedea că majoritatea erau destul de înaintați în vârstă când au murit, dar dintr-o cochetărie care trece peste moarte oamenii au preferat să aibă pe morminte fie înfățișarea din tinerețe, fie o imagine alegorică a lor.
Italia a avut printer primele crematorii din lume, așa că peste tot veți găsi ”garsoniere” pe mai multe etaje, fiecare dichisite cu niște mici flori din plastic. Simplu, eficient și elegant aș spune.
Cimitirul are cel puțin două secțiuni dedicate copiilor (iar asta chiar e dureros, dar na, așa e viața) și o secție nouă, centrală, dedicată morților de covid. Pe placă zice că celor musulmani, dar sunt morminte de toate națiile acolo. O să rămânem cu covidul ăsta cum erau secțiunile de morminte cu cei căzuți în războaie.
Am cautat pe net ceva povești ale oamenilor îngropați acolo, dar nu am găsit decât despre câteva din statuile celebre și că cimitirul a fost vizitat și evocat de-a lungul timpului de o listă lungă de oameni celebri, printre care Mark Twain, Hemingway și prințesa Sisi. De altfel pe undeva se pare că este înmormântată și soția lui Oscar Wilde – nu am găsit mormântul.
Aileo, Genova mea
Genova, marea doamnă a Mediteranei alături de Venezia și Amalfi, a ajuns o ruină. Centrul vechi amintește grav de Napoli din prea multe puncte de vedere nu foarte măgulitoare. Spre deosebire de Napoli totuși – aici este gol, închis și trist. Multe și din cauză că e august și aștia sunt în vacanță toată nația, dar câteva și din cauză de faliment. Pe străzile înguste găsești trei tipuri de personaje – emigranți (și nu am văzut niciodată nicăieri atâția la un loc), prostituate (Amsterdam e mic copil) și poliție la greu. Nu știu/nu cred că ți se întâmplă ceva ca trecător oarecare, mai erau vreo doi turiști rătăciți ca mine, dar senzația nu e dintre cele mai plăcute. Practic e un labirint și tu te simți ca un șoarece care nu știe cum să iasă mai repede.
Iar eu sunt genul de nebună care nu a avut nicio problemă să umble singurică prin Napoli și Palermo. Palermo cel puțin e lux clasa întâi comparativ cu Genova.
Muzeele sunt ca în bancul cu românul și bilele – unul e închis de tot, unul e în alestimento, unul nu îl găsești. Așa că am intrat la singurul care era și deschis și în calea mea. Genova e plină de palate – dar plină ! Din care, cum spuneam, nu poți vedea multe însă. Muzeul era ceva de arta clasică și m-am gândit iar de ce naiba nu poate cura toată lumea ca Brera, că mă jur că nu e greu să pui naibii niște plăcuțe mai citibile și cu mai multe detalii la fiecare tablou. Săli întregi de fecioare cu prunci, Isuși în diverse ipostaze, sfinți sfinți sfinți – nu am înțeles nimic. La fiecare ușă era câte un nene să ne indice traseul, deși era marcat și pe jos și se putea face și altfel. Într-un colț aruncat Ecce Homo al lui Caravaggio, că așa e la ei, în orice fundătură mai găsești câte o capodoperă, în timp ce ei îți indică plictisiți traseul.
În ultima încăpere dintr-unul din palate (sunt legate între ele pe interior) se aflau și două viori Guarnieri ale lui Paganini, unul din marii artiști născuți la Genova. Încă odată – puține explicații, bine măcar că era pe fundal ceva muzică clasică.
Castelul d’Albertis se află pe un deal al Genovei și principalul lui atu este că are o priveliște splendidă asupra orașului, portului și a mării. A fost construit în secolul 19 pe niște foste fortificații de sec 16, de către un capitan bogat (ha ha, ce altceva la Genova…). Conține o colecție de obiecte orientale și sud americane, că na … Columb. Din păcate puținele plăcuțe explicative sunt doar în italoană, că doar nu așteptăm turiști la Genova, ce naiba.
Cea mai mare kitschosenie posibilă este în portul « vechi », care nu mai are nimic vechi. Dacă vreți un loc unde se întrupează tot ceea ce înseamnă prost gust și mârlănie – acolo e de mers să vă faceț un selfie, alături de tricouri trase peste burdihane, cefe late, pițipoance de puțini bani și copchii prost crescuți. Culmea e ca în toată mizeria aia există chiar și hoteluri de lanț – pentru ce, îmi scapă cine și-ar dori să stea acolo și gratis, darămite pe bani mulți.
Nu mai spun că au tras șosea fix peste tot balamucul, dar și peste splendidele foste palate de la port, ceea ce crează o senzație oribilă. Iar sub podul – șisea au făcut parcare. No comment.
Poveste cu final neașteptat
Acvariul era fully booked, așa că am zis că mi-a fost suficient și mai bine să îmi strâng jucăriile să plec. Nu zic – lăsând gluma la o parte Genova e un oraș interesant, dacă vii pregatit moral și dispus să petreci mai mult timp belmejind prin trial and error ca să vezi ceva.
Pe harta mea cu « ce e de văzut » (da, am așa ceva) mai erau niște muzee de artă modernă mai mititele mai departe de centru. Am zis să îmi încerc norocul cu ele și să văd și marea mai îndeaproape.
Muzeul Wolfsonian și Muzeul GAM (de Artă Modernă) sunt două mici bijuterii. Se află unul lângă celălalt într-o zonă care duce mai departe spre LaSpezia, denumită Nervi. Muzeul Wolfsonian este specializat pe artă decorativă (o colecție mică, dar frumoasă) și artă propagandistică – tablouri, afișe, printuri.
GAM se afla într-o vilă de sec 16 și are o colecție bună de artiști cu precădere italieni achiziționate de oraș cu precădere între anii 1912-1950 de la cele mai importante expoziții de artă, inclusiv bienalale de la Venezia. Cel mai mult mi-au plăcut picturile albastre ale lui Rubaldo Merello, ocazie cu care am aflat două vorbe despre curentul divizionism. Recunosc că nu am înțeles mare lucru decât că se referă la diviziunea culorilor și la tehnica de pictură. Dar picturile albastre cu Portofino sunt superbe.
În Nervi genovezii au construit o faleză celebră, care se numește Passegiata Anita Garibaldi. Passegiata asta îmi dovedește, încă odată, că oamenii aici se străduie oriunde să facă orice ca să își mai creeze locuri frumoase, dar să și încurajeze afacerile locale. Pe o coastă unde practic nu există plajă în accepțiunea noastră a cuvântului – ăștia au facut din rahat bici și și-au trântit pe stâncile alea niște șezlonguri. Cum ajungi în apă nici măcar nu vreau să îmi închipui. Passegiata e plină de restaurante și baruri micuțe și pe nimeni nu deranjează că la capul tău trece practic trenul. Un apus pe mare minunat și mirosul de pește prăjit este exact ce se recomandă pentru a îți șterge din memorie « portul vechi » din centru.
Păcat că nu prea ai unde parca în zona aia, așa că am lăsat mașina undeva sus pe șosea. Faci 15 minute până la mare, dar trebuie să urci rău la plecare.
Concluzie de o zi
Dacă mă întrebați pe mine Genova e cert un oral de vizitat. Chiar îmi pare rău că m-am speriat oleacă de centrul vechi și am plecat prea repede. Nu am descoperit care este istoria ”jeanșilor” – care se pare că pentru prima data în lume au apărut la Genova și apoi exportați în America. Există și un muzeu al textilelor dar… era închis. Nu am gustat din celebrul pesto și nici cea mai bună focaccia din Italia. Nu am văzut nici măcar pe afară casa lui Columb.
Plus că mai am jumătate de cimitir de bătut !
P.S. se pare că Genova este orașul cu cea mai bătrână populație din Italia și cu cei mai mulți centenari – probabil și din lume, având în vedere că vorbim de Italia, a doua țară din lume după Japonia ca longevitate. Aproape 30% din populație are peste 65 de ani, așa că imigranții, care sunt ”tradiționali” pentru un port ca Genova, susțin practic demografia.
